4 M&F
Fiecare dintre noi spunem că slujim Dumnezeului adevărat. Singurului Dumnezeu. El e Dumnezeul nostru. Pot totuși folosi sintagma Dumnezeul meu fără să fie considerată un nonsens, sau chiar o blasfemie? Adică eu să am Dumnezeul meu iar tu Dumnezeul tău? Și ambii să ne raportăm la același Dumnezeu? Are sens?
Dumnezeu e o Singularitate triunică atât de complexă, încât orice încercare a noastră de a o înțelege, de a o raporta la lumea noastră materială, este o eroare fundamentală. Da, suntem după chipul Său, dar nu suntem ca El, suntem doar umbra Lui pe Pământ. La fel, tot ce știm despre El e doar umbra palidă a ceea ce El e în realitate. O realitate pe care noi nu o putem percepe pentru că transcende fizica acestei lumi. Cine crede că Biblia ni-L poate face cunoscut pe Dumnezeu să arunce un ochi fugar pe telescopul Hubble sau să-și imagineze spectrul de aplicație a celor șase postulate ale mecanicii cuantice. Și tot ar fi doar o fărâmă din complexitatea lucrării Sale prin care se lasă revelat. Cine crede că Dumnezeu poate primi un nume, că poate avea sentimente umane hipotalamice ca mânia, întristarea, iubirea, gelozia,* nu realizează că acestea sunt doar metafore ale pretenției noastre de a înțelege Neînțelesul, de a cuprinde Necuprinsul sau Netimpul. Putem să-L condamnăm pe Creator că ne-a dat miturile Genezei în locul Adevărului creației? Putem face față acestui Adevăr? Putem înțelege Știința lui Dumnezeu? Dacă nu, să ne mulțumim cu reflexii ale Adevărului pe care noi le putem înțelege și să nu confundăm umbra cu Obiectul sau și mai grav, cu Sursa luminii! Să nu-L confundăm pe Dumnezeu cu Dumnezeul fiecăruia dintre noi!
E greșit să luăm în considerare poveștile Bibliei atunci când căutăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu? Nu, chiar dacă sunt umbre ale realității, ele nu mint ci doar reflectă realitatea la care nu avem acces și ne fac să conștientizăm că niciodată nu vom ajunge să-L cunoaștem pe Dumnezeu cu adevărat, cel puțin în această viață. Ne ajută să-L cunoaștem suficient cât avem nevoie acum, dar tot ceea ce vom putea cunoaște din Dumnezeu va fi doar Dumnezeul fiecăruia dintre noi. Dumnezeul meu și Dumnezeul tău. Reflexii diferite, mai mult sau mai puțin distorsionate ale Dumnezeului adevărat, la care fiecare dintre noi se va raporta în funcție de propria cultură teologică. Însă dacă confundăm umbra cu Sursa luminii, pe Dumnezeul fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu, atunci ne vom certa unii cu alții pe ceea ce credem fiecare că e adevăratul Dumnezeu fără să realizăm că conceptul meu de Dumnezeu diferă de conceptul tău de Dumnezeu! Ne vom grupa în cluburi după spectrul acelei umbre si ne vom certa unii cu alții pe Obiect, fără să pricepem că Sursa luminii e prea orbitoare pentru ochii noștri și că orice reflexie am percepe e doar o umbră palidă a Adevărului. E Dumnezeul evreilor, un Dumnezeu tribal, național, care poate extermina popoare întregi de dragul lui Israel, sau e Dumnezeul matriarhal catolic, al cărui Obiect reflectat e Fecioara Maria, sau Dumnezeul ortodox care ne privește de pe perete sau din raclă care ne cere penitențe dureroase pentru iertarea păcatelor, sau chiar Dumnezeul neoprotestant care se bucură atunci când îi vorbești în limbi, sau când te botezi doar la maturitate, sau când ții Sabatul sau mănânci oaie în loc de porc. Fiecare club privește sincer spre Dumnezeul adevărat fără să realizeze că ceea ce vede e doar o umbră a Dumnezeului adevărat. E Dumnezeul fiecăruia dintre noi, fie individ sau club religios. E ceea ce numim noțiune sau concept. Adică imaginile mentale, proprietățile și procesele asociate pe care cortexul cerebral le suprapune pe obiectul real pentru a-l putea identifica. Si cum nu avem Referința, e normal ca imaginea, respectiv conceptul, să fie diferită la fiecare dintre noi. Cu cât cultura unei persoane e mai vastă, cu atât noțiunea unui obiect e mai elaborată. Noțiunea despre mașini a unui mecanic auto e incomparabil mai extinsă decât a unui pastor neoprotestant, pentru că e exersată permanent și continuă să se extindă. La fel e și cu noțiunea de Dumnezeu. Pentru un neoprotestant conservator noțiunea de Dumnezeu e fixă și vai de cel care încearcă să-i lărgească spectrul. Pentru un ortodox care așteaptă în frig cinci ore la coadă pentru a pupa moaștele unui sfânt, noțiunea de Dumnezeu e atât de limitată și de distorsionată, încât pare că are un cu totul alt dumnezeu! Toate aceste noțiuni sunt Dumnezeul din noi. De aceea, Dumnezeul meu poate fi diferit de Dumnezeul tău. E asta biblic?
În Fap.7:32, Dumnezeu I se descrie lui Moise ca Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Deci încă nu era și Dumnezeul lui Moise! Iar în Gen.32:9 Iacov a zis: „Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! De ce nu spune Dumnezeul meu? Pentru că, în acel moment, noțiunea lui Iacov despre Dumnezeu era diferită de noțiunea de Dumnezeu a părinților săi. Dumnezeul meu, ca noțiune (!), trebuie să evolueze! Când a văzut, Toma a crezut. Dumnezeul lui a crescut în el pentru că conceptul de Dumnezeu Tatăl L-a inclus și pe Fiul. Domnul meu și Dumnezeul meu! La evrei, conceptul de YHWH încă îl exclude pe Yeshua HaMashia. Cum se vor transforma evreii atunci când Yeshua va întregi acest concept! Avem deci același Dumnezeu, noi creștinii și evreii? Da și nu! Da, ne raportăm la același unic Dumnezeu. Nu, pentru că îl înțelegem fiecare diferit.
Dacă Dumnezeul meu nu crește în mine permanent, se va transforma într-un dumnezeu inert. De aceea Sabatul e o poruncă, pentru că fără un timp alocat Dumnezeului meu îl voi pierde! Însă oricât mă voi strădui să-L cunosc Îl voi putea găsi bâjbâind doar în limita spectrului ce-L reflectă pe paginile Bibliei. E doar umbra Dumnezeului adevărat, dar e Dumnezeul meu care poate crește natural doar dacă-I dedic timp și dacă nu-L închid în limitele dogmelor impuse de clubul căruia îi aparțin.
Problema cea mai mare e că odată împărțiți în cluburi tindem să nu-L mai căutăm pe Dumnezeu, ci pe Dumnezeul clubului, indiferent că o facem din postura de individ sau de club. E dificil ca din poziția asta să ni-L imaginăm pe Dumnezeu dincolo de dogmă, de Lege sau chiar de Scriptură.
Dumnezeul meu nu e cel adevărat! E doar umbra Lui, care mi-a fost îngăduit să o percep, pe care Scriptura mi-o poate revela pe baza limbajului și a miturilor limitate la capacitatea mea de percepție. Plecând de aici, mă pot raporta de acum echidistant față de orice altă noțiune de Dumnezeu, pentru știu că niciuna nu va putea cuprinde Necuprinsul!
Ascultând o predică recentă a lui Edi Constantinescu am realizat că dacă aș avea pretenția că Dumnezeul meu e Dumnezeu (că cele două concepte sunt identice), atunci L-aș transforma pe Dumnezeul meu in idol. E foarte corectă observația lui Edi că cel care spune că îl cunoaște pe Dumnezeu se raportează de fapt la un idol, inert, care nu evoluează, care poate fi manipulat! Să nu-L coborâm pe Dumnezeu la nivelul înțelegerii noastre, dar să-I permitem Dumnezeului nostru să crească!
PS
*Cum adică Dumnezeu nu poate avea sentimente umane ca mânia, întristarea, iubirea, gelozia, dacă așa scrie în Biblie? Noi încercăm să înțelegem iubirea sau mila Lui (rahamim) prin umbra iubirii de care noi suntem capabili. Limbajul uman nu nu are termen pentru a numi sentimentul de iubire de care Dumnezeu este capabil, așa că folosim singurul termen pe care-l avem, de... iubire. Dar e aceasta iubire? Cum exprimăm noi iubirea față de un criminal care ne-a ucis ce ne era mai drag? Dumnezeu S-a întrupat pentru a muri și pentru păcatul acelui individ. Putem noi concepe să ne dăm viața noastră sau a fiului nostru pentru un asemenea criminal? Putem noi experimenta cu adevărat această formă de iubire? Și dacă nu, de ce o numim iubire? Nu e ceva mai mult decât atât? La fel, mânia lui Dumnezeu poate fi un concept total diferit de cel uman. Spre exemplu, în iubirea Sa, prin libertatea pe care mi-a dat-o, Dumnezeu îmi respectă decizia de a nu-mi petrece veșnicia cu El. Sau îmi respectă decizia de a nu mai fi sub protecția Sa. Este asta mânie? Dacă nu, cum o numim? Avem termen care să numească acest sentiment? Pentru că am putea avea neșansa de a numi o iubire incluzivă ca fiind mânie!
Cum se poate mânia, întrista etc Dumnezeu care e în afara timpului și spațiului? Îl poate surprinde vreun eveniment care să-i poată induce acest gen de sentimente? Sau Biblia îmi traduce toate astea prin filtrul personal-uman al profetului inspirat de Duhul Sfânt? În acest caz autorul nu surprinde Adevărul lui Dumnezeu, ci adevărul pe care profetul l-a înțeles și pe care noi îl putem asimila prin filtrul biologic, sociocultural sau de ce nu, tehnologic. Dar asta e o altă poveste care ne arată cât de falsă e teologia ineranței.
PPS
Și pentru că tocmai m-a întrebat cineva "care e Dumnezeul meu", voi încerca un răspuns.
Noțiunea mea despre Dumnezeu, adică imaginea pe care ACUM o am conturată despre El este Isus. Cu greu mi-L pot imagina pe Isus în ipostaze vechi testamentare în care să îndemne la genocid, să accepte uciderea unor copii doar pentru că l-au supărat pe Elisei etc. Încerc să văd acele episoade controversate din Vechiul Testament prin ochii lui Isus, atât cât L-am putut cunoaște din Evanghelii. Isus s-a mâniat, deci Dumnezeu se poate mânia! Însă mânia Lui nu intră sub incidența Legii pe care El însuși a instituit-o. Adică, în mânia Sa, Dumnezeu nu ucide! Dacă crima e un păcat, cum poate Dumnezeu păcătui? Cum ar putea Dumnezeu încălca Legea în timp ce ne cere nouă s-o respectăm?! Isus a răsturnat mesele profitorilor din Templu, dar nu i-a ucis! Mânia Lui e îndreptată împotriva păcatului. E modul Lui de ea ne spune că ne facem rău nouă și celor apropiați nouă.
Am pus în unele articole câte un link cu o piesă muzicală care m-a inspirat în perioada respectivă. Ultima luna a fost cred cea mai tristă perioadă a vieții mele. Dave Koz m-a ajutat să trec mai ușor peste gânduri în desele drumuri pe care le-am făcut în timpul ăsta prin țară. Together Again în special.