O expunere mai veche a lui Edi Constantinescu m-a facut sa reconsider ceea ce inteleg prin Trinitate, nu printr-o redefinire a conceptului, ci printr-o explicitare a termenilor care-i construiesc profilul metafizic. Desi ne e imposibil sa intelegem Trinitatea, fiecare dintre noi are definit un concept, mai mult sau mai putin asezat pe fundamente teologice sau filosofice. Conceptul meu, desi relativ bine definit pe fond, nu avea o forma care sa-mi permita o descriere explicita tocmai pentru ca nu credeam in necesitatea de a-l impartasi, odata ce oricum e inexact pentru ca nimeni nu-l poate intelege.
Inainte de a explora o dimensiune la care nu avem acces, trebuie spus ca incercarile de a-L intelege pe Dumnezeu fac parte din natura noastra subiectiva. Desi realizam ca e zadarnic a intelege substanta triunica a lui Dummnezeu, ne incapatanam sa-I atribuim nu doar forma, ci si caracterul nostru. !Ce imagine a Trinitatii am fi avut acum, daca iudeii ar fi acceptat, macar post-factum, evidenta soteriologica a Cristosului ca Mesia! Ideea ca ar putea sa-si fi tradat destinul national-istoric nu le-a lasat insa evreilor decat optiunea respingerii. Apoi, un Mesia universal e inca de neconceput, iar daca iudeii nu au inca un Mesia al lor si nici un concept triunic de Dumnezeu, noi crestinii postmoderni avem. Insa conceptul de Trinitate la care ne raportam in teologia actuala a ajuns sa fie atat de antropomorfizat si personificat incat ne greu sa ne imaginam un Unic Dumnezeu, asa ca singura optiune e sa ne intoarcem la vechii greci care au inteles cel mai bine conceptul de Trinitate si sa speram ca poate fi loc si de mai bine!
Scrierile crestine timpurii, influentate de filosofia Metafizicii lui Aristotel, au reusit sa descrie un concept sufient de incluziv al Trinitatii cu ajutorul termenilor de hypostasis si ousia, unde hypostasis = ipostaza, derivata din hipo-stasis (adica o stare inferioara), iar ousia se traduce in latina prin essentia / substantia dar pentru ca la greci este un compus abstractizat prin sufixul -ia al termenului ousa (fiinta / existenta), devine practic o substantivare a verbului "a fi" sau "a exista". Filosofia greaca neoplatoniana a definit astfel Trinitatea ca "hypostasis ale ousia", tradus simplist prin "ipostaze ale fiintei / esentei / substantei". Asa se face ca Plotin intelegea Trinitatea ca trei ipostaze ale aceleiasi substane divine, respectiv ipostaza Tatalui, ipostaza Fiul si ipostaza Sfantului Duh. Asta s-a transmis oarecum si la crestinii de azi, fara a pastra insa o relatie de descendenta intre aceste ipostaze. Pentru a nu intelege aici o subordonare, cea mai inspirata asemanare a fost facuta cu apa! Aceeasi substanta (H2O) in trei hypo-stasis diferite (lichida, solida si gazoasa), stari care nu sunt intr-o relatie de subordonare, ci mai degraba de descendenta. Si daca noi am fost creati dupa chipul lui Dumnezeu, e normal sa descoperim trei antropo-stasis sau stari ale fiintei umane, respectiv sufletul, intelectul si trupul (sau dupa altii, duh, suflet - ca intelect - si trup). La fel ca in exemplul apei, unde starea solida e legata de cea gazoasa prin starea lichida, duhul e conectat cu sufletul prin trup, prin materie ca suport. Insa ele nu trebuie privite ca substante existentiale diferite, ci ca o singura fiinta / substanta/ esenta - omul. La fel, Dumnezeu Tatal, ca ipostaza, este parte a aceleiasi esente divine cu ipostaza Sfantului Duh, din eternitate. Insa existenta ipostazei Fiului nu o vad ca fiind justificata in netimp, pentru ca a avut un destin legat intrinsec de facerea omului, care este in timp, in istorie. Prin comparatie, pastrand proportiile, timpul si materia nu vor mai fi o justificare existentiala pentru a sustine substanta Omului din eternitate sau netimp. Fiind doar duh si intelect, vom fi ca Dumnezeu, imateriali si atemporali, si doar atunci se va implini plenar imaginea Omului dupa chipul lui Dumnezeu. Asta inseamna ca nu vom avea trup? Imaginea lui Cristos dupa inviere arata spre altceva. El avea trup, dar de o alta stare decat cea materiala.
Pana aici, logica se poate incadra in teologia biblica si in filosofia neoplatoniana a Trinitatii, insa raman intrebari la care nu ma pot multumi cu raspunsurile dogmatice ale bisericii, oricare ar fi ea, spre exemplu: cui s-a rugat Cristos cand era pe cruce sau in Ghetsimani, daca El era Dumnezeu? Cum e posibil ca substanta divina sa moara si sa ramana in mormant trei zile si trei nopti? Cosubstantialitatea om-Dumnezeu in Cristosul istoric e la fel de dificil de inteles ca si cosubstantierea de la Cina Domnului.